Life Coaching NLP Testimonialul unui jurnalist
Indiferent cât de mari ar fi provocările și obstacolele care ni se oferă, o singură persoană poate face diferența.
E plină istoria de relatări ce dovedesc că schimbarea are la origine, întotdeauna, un singur om.
Unii se dezvoltă transformând dorința din copilărie în puterea adultă.
Alții explorează ca să descopere că dorința de protecție acoperă propria permisiune de a fi autentici.
Eu pot oferi coaching.
Bianca(p.) s-a bucurat atât de mult că prin explorarea potențialului creativ a devenit o jurnalistă încă mai bună încât a vrut să afle și alții ce a trăit prin Life Coaching NLP pentru a obține acest soi de beneficii, inclusiv despre conștientizările ce se petrec chiar și în afara sesiunilor de coaching.
Fiind vorba de lucruri care adesea rămân nespuse, parțial pentru a câștiga intimitatea celor implicați, a ales să povestească despre ele aici.
Nu sunt puține.
Explorează site-ul cu tabulatura din dreapta sus iar în partea de jos găsește legătura către contul de Linkedin și pagina de Facebook, actualizată frecvent.
1
Lucrul cu tine însuți este extrem de provocator, dar și dificil. Să crezi că relațiile cu ceilalți sunt cele dificile este doar o păcăleală pe care mie, din fericire, munca alături de un coach profesionist mi-a anulat-o, făcându-mă să văd în schimb că ce merită îmbunătățit de fapt este relația cu mine.
Schimbare ușoară nu va exista niciodată. Îmi spun asta în timp ce îmi șterg lacrimile care îmi cad pe față. Altădată aș fi încercat să le stăvilesc, însă acum știu că ele fac parte din procesul de observare și acceptare pe care l-am asumat atunci când am început să mă caut. Ce bine că este întuneric și pot să plâng în voie, fără să mă feresc de ochii curioși ai trecătorilor. Nimeni pe stradă. Și din nou este vorba de “ei”. Obiceiurile proaste nu mor ușor.
Vin de la o întâlnire cu un grup tare interesant. De 2 ani, de când am început căutarea asta, am întâlnit oameni care mai de care mai interesanți și complecși. Pe cei din seara aceasta i-am simțit tare apropiați – tineri doritori ca în fiecare zi să adauge măcar un pic de valoare la ceea ce deja sunt încă de la creație, având cunoștințe solide, dar și umor și carismă. Am petrecut aproape o zi întreagă discutând despre noi înșine, îndrumați de Andrei, un facilitator grozav și neobosit. Pentru prima oară în doi ani înțelegeam cât de greu îmi este să vorbesc despre mine. Eu - cea care gândește, eu - cea care scrie, eu - cea care trăiește zi de zi înăuntrul meu, nu înțelegeam cum să mă gândesc la mine, la ce vreau eu, la ce cred eu.
Pot să îți vorbesc zile întregi despre alții, despre altele, despre oricine și orice, despre aici și despre acolo, despre astăzi și despre mâine, pe orice temă, real sau inventat, cuprins sau necuprins, corect sau incorect. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cum să vorbesc despre mine atât timp cât nu am o conștiință privitoare la “mine”? Cine e “mine” asta și ce vrea?
Mereu a fost vorba despre alții. Simt în golul dinăuntrul meu faptul ca nici măcar nu îl știu pe “mine”. Andrei vrea să afle mai multe – ce cred, cum cred, ce simt. Pe cine a mai interesat lucrurile astea până acum? E doar “mine”, nimic important din moment ce nu i-am acordat atenție până acum.
Merg spre casă și plâng. “Spune-mi despre tine.” Propoziția asta am simțit-o ca pe o navă spațială în mijlocul bibelourilor din sufrageria mamei.
La orice întrebare referitoare la mine răspundeam cu ceea ce fac ( lucrez în vânzări, am lucrat în presă, merg să îmi cumpăr pantofi, și altele de acest fel ) sau cu ceea ce am ( am 2 pisici, am un Matiz și o garsoniera ). Alteori însă, nici măcar nu era vorba despre mine:
• “Hei, tu ce crezi despre…?
• A, păi colegii spun că…. . Mama zice că… . Societatea este de părere că….”
Dar tu, mai Bianca, TU ce simți? TU, chiar tu, asta care exiști înăuntrul corpului ăstuia de 1.68, tu cum ești?
Simt că toată viața mea a fost un film. Mă detașez vizual și realizez că am fost un personaj secundar în viața mea. Cum ar spune Andrei – “tu ce rol ai în viața ta?” Secundar, la naiba, cu siguranță secundar, și poate chiar de aceasta am împrumutat celor din jur toate caracteristicile mele.
Aha-ul vine cu lacrimi în ochi și vânt în față: eu sunt cea care este falsă, nu ei. Eu sunt cea care înșală, nu ei. Eu sunt cea care critică, cea care minte, cea care pune etichete și îi judecă pe toți până la sânge, ca un Dumnezeu cu un bici în mână! Eu sunt tot ceea ce am crezut că sunt ei. Eu sunt invidioasă, răutăcioasă, afurisită, mânioasă, rigidă, tâmpită. Auci, a durut până la sânge seara asta.
Lucrul cu tine însuți vine cu palme și goluri în stomac. Presimt că seara asta este doar începutul devenirii mele. Mâine îl sun pe Andrei să îi povestesc. Plouă.
2
În seara aceasta am avut prima ședință de coaching cu Andrei. Am impresia că mă înțelege și, mai ales, că nu mă judecă. Aș putea să îi spun și că sunt criminală în serie, că nu ar părea deloc șocat.
A doua zi m-am trezit cu o mare tristețe. Tăvălugul conștientizărilor din seara precedentă venise peste mine cu toată energia unui uragan. Înțelegeam că nu mă cunosc și deci nu știam cât pot și cât știu. Eram pentru mine un subiect tabu, încuiat într-un dulap de lemn masiv. Ce puteam face era fie să mă prefac că nu m-am găsit încuiată, fie să cer ajutorul unui om care știe să descuie ușile blocate - un lăcătuș pentru mine-le proaspăt descoperit. Și cine ar fi putut fi persoana cea mai potrivită decât cel care sădise în subconștientul meu gândul redescoperirii.
“Oamenii sunt simpli”, am început să gândesc din senin. “Îi crezi complicați pentru că la tine în minte este complicat, dar ei în fapt sunt simpli.” Realizez în momentul acela că așa e. Din nou un gol în stomac – nu am știut să comunic ceea ce am vrut sau am gândit, considerând că oricum nimănui nu i-ar păsa.
Vine întrebarea lămuritoare de la Andrei: “Ce-ți dă de înțeles că s-a înțeles ce ai comunicat?”. Ah, deci nu a fost de ajuns să vorbesc încontinuu, ci ar fi fost indicat să pun și punctul pe “i”, pe ceea ce doream eu. Doar dacă aș fi înțeles acest lucru în urmă cu 10 ani…
Planul 1: Ascultă! “Avem 2 urechi să auzim, 2 ochi să vedem dar o singură gură pentru a grăi.” Bun. Îmi propun să comunic mai puțin însă concentrat.
În aceeași zi, iubitul meu strigă la mine: “Ma lași și pe mine să vorbesc, că altfel nu ne mai înțelegem?”. Punct ochit, punct lovit. Din nou îmi vine în minte Andrei – “Ce înțeles util poate fi în a asculta?”. Mda. De mâine.
Mă gândesc la cât de importantă este eticheta socială pentru mine. A fi într-o relație, a o prezenta în public, a o scoate la plimbare și a te preface că totul este bine între pereții casei. Eticheta este mai lungă și mai pompoasă decât pachetul în sine. Poate ăsta este și motivul tiparului relațional din ultimii 14 ani. Nefericită etichetă. Nefericită și eu.
Astăzi am curaj să mă privesc în oglindă și să recunosc că sunt singură. Hai încă o dată, cu voce tare de data asta. Sunt singură. Cuvântul “șarlatan” îmi vine în minte tot mai des. Eu sunt șarlatanul care arată lumii o poveste imaginată. Nimic real, doar falsul unei relații perfecte. La ce bun, mă întreb?
În seara aceasta am avut prima ședință de coaching cu Andrei. Am impresia că mă înțelege și, mai ales, că nu mă judecă. Aș putea să îi spun și că sunt criminală în serie, că nu ar părea deloc șocat.
“Așa, și povestește-mi, cum te vezi făcând un genocid?”.
Îi spun că sunt anxioasă la anxietățile pe care îmi imaginez că le au alții. El vrea detalii:
“- Păi, dacă îmi povestește cineva că este bolnav sau se vorbește despre o boală, mie mi se face rău și trebuie să plec de acolo pentru că nu mai pot respira.”
Pe măsură ce îmi ies cuvintele, simt deja cât de prostesc sună ceea se spun.
“- Adică dacă cel bolnav este ok cu starea lui, eu totuși cred că el suferă și sufăr și eu pentru că suferă el. Eu mai mult ca el.”
Și mai pueril. Ies din poveste și mă văd observator. Parcă lucrurile nu mai sunt atât de tensionate. Hei, e ok, parcă acum pot vorbi despre boli și bolnavi. Atât de simplu. Inima nu o mai ia la goană iar mintea nu mai urlă să plec de acolo. Hei, vrei să îți spun un banc bun cu o boală?
Mă macină o situație referitoare la o prietenă, sau, mai bine zis, la felul în care o percep eu – rigidă, plină de limite și tipare. “O poți face să se amuze de ea și de asemănarea cu o profesoară înțepată?”
Andrei ăsta mă învață la prostii. Cum să deschid gura în fața ei, darămite să mă mai și amuz de morcovul pe care îl poartă deseori cu ea? “Ar fi mai potrivit momentul când nu are morcovul?” Nu zice rău deloc. Fără morcov, prietena mea este un om amuzant și prietenos. De ce o tot asociez cu morcovul, care e doar o stare, și nu o reprezintă pe ea ca om?
Planul 2: nu mai râde aiurea-n păpușoi, folosește un umor fin care să îi permită celuilalt să se vadă cu amuzament.
Andrei mă învață cum. Da, cred că prietena mea s-ar amuza tare, și eu pe lângă ea. Cum ar fi să nu mai râd de una singură, că tot mi s-a mai spus că nu sunt amuzantă, și să caut să mut atenția de la râsul în gol la comicul de situație?
Aha-ul de astăzi vine cu amuzament: schimbare de perspectivă. “Singurul umor util este cel folosit ca să râzi de tine, cel aflat în diverse situații nesănătoase.”
Abia aștept să văd ce îmi rezerva ziua de mâine.
3
...să fiu ascultată... să fiu luată în seamă, să fiu întrebată, consultată, să conteze și părerea mea vreodată.
De când mi-am descoperit lucrând cu Andrei că am tendința să vorbesc prea mult și să ascult prea puțin, observ la mine că mă bântuie un gând de grabă. Ma grăbesc să răspund, să am, să fac, să spun, să reacționez, chiar să mă panichez. Anxietatea care mă vizitează uneori este grăbită. Mă grăbesc să plec. Mă grăbesc să încorporez toate informațiile odată. Mă grăbesc să etichetez, să judec. Mă grăbesc ca și cum nu aș merita timpul. Nu mă pune să îți explic că nu știu cum să o fac să nu sune ciudat. Cumva, poate am impresia că nu merit timpul pe care cineva mi l-ar acorda ca să îmi explice, să îmi arate, să mă asculte. Să mă asculte...
Acum mulți ani voiam să fiu ascultată. Copil fiind, îmi doream să fiu luată în seamă, să fiu întrebată, consultată, să conteze și părerea mea vreodată. Durerea vieții mele de copil a fost faptul că nu am avut nici un cuvânt de spus. Aveam multe, dar cine să mă asculte?
Apoi am devenit mută. "Dacă tot nu a contat niciodată, ce rost mai are să spun?", gândeam în sinea mea.
Am lucruri de spus dar poate ar fi bine să și ascult. În câteva zile, Universul mi-a transmis prin 3 persoane că vorbesc mult și mă grăbesc.
Planul? "Stăpânește-ți impulsivitatea! Nimeni nu îți ia ceea ce ai în minte."
Dacă îmi iese? Deocamdată nu. Caii mei încă sunt liberi pe câmpii. La galop. Trag însă speranța că, odată ce am devenit conștientă, voi putea să îi adun. Să îmi adun caii și gândurile și energia. Sunt împrăștiată.
4
Am conturat un tipar și ceea ce nu intră în el, oameni și întâmplări, pedepsesc aspru. Iar uneori este ca și cum ai încerca să bagi un elefant pe cheia de la ușă. Pur și simplu nu merge, oricât l-ai împinge.
Am din ce în ce mai puternic un gând că am forțat totul. Nu cei de lângă mine m-au forțat să lucrez mult, ci eu am fost cea care a considerat că așa este firescul. Nu alții mi-au cerut să fiu deșteaptă, frumoasă și perfectă, ci eu am crezut că așa este normal. Nici măcar nu am făcut-o pentru ei. Nivelul meu de permisivitate față de mine, față de propria persoană, a fost foarte jos, iar asta nu m-a ajutat prea mult nici în relația cu cei din jur. Le-am cerut tuturor să se ridice constant la un nivel la care poate nu puteau sau nici măcar nu doreau. Nu i-am întrebat niciodată – doar am impus.
De când lucrez cu Andrei, viața mea pare că se desface în bucățele, în felii pe care le pot privi mai îndeaproape. Îmi văd cu alți ochi rigiditățile, bine ascunse sub masca bunătății creștine. Nimic bun însă aici. Doar o falsitate care duce la frustrări și manii.
Recunosc, nu sunt un om bun. Imaginea pe care o aveam în minte nu se aseamănă nicidecum cu realitatea. Doare să recunosc asta, însă mă văd acum mai degrabă om decât sfânt. Și e bine așa, într-un final.
Sunt plină de îngrădiri. Am conturat un tipar și ceea ce nu intră în el, oameni și întâmplări, pedepsesc aspru. Iar uneori este ca și cum ai încerca să bagi un elefant pe cheia de la ușă. Pur și simplu nu merge, oricât l-ai împinge.
Am delimitat bine ziduri, nici nu știu exact când am făcut asta. Probabil că dintotdeauna am adăugat câte un strat și încă un strat la îngrădirile mele. Până m-am rigidizat.
Îmi amintesc cu un umor trist momente în care bieții mei parteneri au avut de suferit de pe urma nerespectării rigorilor mele. Doamne ferește să faci un milimetru mai la stânga tiparului meu – foc, pară și război ce se ivea la orizont!
V. nu mi-a adus flori de Valentine’s Day. Automat am gândit că nu mă iubește. Deloc. Matrița mea spunea că dacă netrebnicul nu se manifestă la așa zi mare, înseamnă că nu are pic de apreciere. L-am recompensat pe măsură – țipete, urlete, plânsete și șantaj emoțional cât cuprinde. Sâc!
Ți-am scris un mesaj și nu mi-ai răspuns în 2 minute ? Păi tu nu știi că eu stau cu telefonul în mână, așteptând? Îți bați joc de mine și de timpul meu? Păi ce prietenă îmi ești tu care citești mesajul și nu îmi răspunzi instant? Nici n-am nevoie de așa prietenie.
Îmi ești coleg de birou și văd că ai o zi în care nu muncești – cum adică să faci așa ceva? Dacă ești la birou trebuie să muncești. Fără pauză și dacă se poate și peste program. Așa colegi neserioși am…
Câtă dezamăgire am rumegat de-a lungul vieții, prostește și fără rost, cred că doar Dumnezeu mai știe. Eu una am uitat de mult să mai țin evidență.
Am uitat cum este să nu faci nimic. Pur și simplu să nu faci nimic, doar să fii. Să te vezi cu cineva doar pentru a vă bucura unul de altul, pentru a pierde timpul, pentru a vă relaxa. Ce e aia relaxare? Ne întâlnim doar pentru a lucra, pentru a respecta reguli și pentru a face ceva util. De aici și grabă, pentru a apuca să fac cât mai multe, pentru a nu permite nici un timp mort.
Rigiditatea văzută în lumea din jur a fost de fapt ceea ce purtam înăuntrul meu. Pot privi bucățile de “mine” într-un alt mod acum, când mă surprind încercând să tot înghesui elefanți pe gaura cheii. Din nefericire, aproape întotdeauna efortul acesta aduce durere și o pierdere de energie.
Cum ar fi să nu mai fac asta? Să las elefanții să intre unde vor ei, în țarcuri mari sau chiar în pădurea fără granițe și reguli.
5
...mama l-a certat mereu, societatea i-a zis că nu e nevoie de el, iar Bianca cea matură a încercat să îi astupe mereu gura cu “nu se cade”, “nu așa se comportă un om normal”, “fii mai serios”, etc.
”Salut! Sunt Bianca și îmi place să fac omul să se simtă vinovat. Nu iert nimic, niciodată, nu las pe nimeni să scape nepedepsit pentru orice, real sau imaginar, de ieri sau de azi.
Salut! Sunt Bianca și fac ceea ce știu mai bine să fac. Pentru că asta am învățat, asta fac și eu la rândul meu – acuz. Cum mă face să mă simt? Puternică. Deșteaptă. “Nu mă faci tu pe mine”.
Dar știu că nu este totul real. Asa cum nu era real nici când eram învinovățită. Că râdeam, că respiram, că...orice. Nu era real nici atunci, însă nu știu cum pot opri șirul ăsta bolnav și acuzator.”
Pregătisem textul ăsta în ziua în cea mai recentă sesiune cu Andrei. Aveam pentru mine o ură și o stare de învinovățire. Credeam că este vorba de mânie față de ea, cea care mă făcuse să mă simt ca un criminal în fiecare zi a copilăriei, care se manifesta violent pentru orice nimic și care adora să pună în spatele oamenilor greutăți care mai de care. Dar în ziua aia eram mânioasă nu doar pe ea, ci și pe mine, pentru că vedeam similitudinea învinovățirii înăuntrul meu. Cred că purtam mania asta de mult. “Cum să semăn cu ea și să fac la fel?”
Andrei a vorbit cu acel copil din mine care vrea atenție, multă, multă atenție, și vrea să se simtă iubit și băgat în seamă și, cumva, pentru care nu contează dacă îl lauzi sau îl cerți, atât timp cât îi acorzi atenție. “Uite-mă! Sunt aici! Alintă-mă, bate-mă, dar uită-te la mine, stai cu mine!”
Andrei i-a vorbit frumos copilului dinăuntrul meu. I-a zâmbit, a râs cu el, și cred că acestuia îi era dor de lucrurile astea, pentru că și mama l-a certat mereu, societatea i-a zis că nu e nevoie de el, iar Bianca cea matură a încercat să îi astupe mereu gura cu “nu se cade”, “nu așa se comportă un om normal”, “fii mai serios”, etc. Pentru prima dată după mult timp, copilul a primit zâmbete și căldură.
Vorbim frumos poate cu partenerii noștri, cu familia, cu prietenii, chiar și cu animalele de companie. Știm să le adresăm un cuvânt bun, dar nouă înșine nu o facem aproape niciodată. Ironic.
Dragă Bianca,
Eu știu că uneori nu ai putut. Alteori nu ai știut. Dar eu te iubesc. Nu am nevoie de motive ca să o fac. Nu am nevoie să fii cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai bună sau cea mai corectă. Eu te iubesc necondiționat. Și fără explicații. Te voi susține întotdeauna, cred în tine și știu că meriți. Adultul Bianca merită liniștea pentru a putea face lucrurile alea mișto pe care le are în cap dar care zburdă încă sub forma pieselor de puzzle. Eu îi dăruiesc Biancăi mature liniștea, calmul, răbdarea, pentru a permite pieselor sa creeze unitatea.
Eu și copilul asta zăbăuc suntem tot ce avem. Împreună, de mânuță, mergem înainte, ne bucurăm de viață, de soare, de tot ceea ce putem face noi, împreună.
Dragă Bianca,
Și eu știu că ți-a fost frică mult timp. Frica era cu tine peste tot, încă de la primele amintiri, însoțită uneori de rușine, de vinovăție, de descurajare. Știu că nu a fost ușor, dar acum ești cu mine și nu voi mai lăsa pe nimeni să te rănească. Tu îmi oferi liniștea și încrederea ta iar eu îți dăruiesc protecție și un mediu de dezvoltare frumos și sănătos. Hai să ne jucăm și să ne bucurăm de tot ce reprezintă viața asta frumoasă! Și iartă-mă că am uitat să îți spun cât te iubesc!
6
Cum o fi să ai răbdare cu tine? Să nu mai alergi ca bezmeticul, ca un titirez amețit, dintr-o parte în alta, doar pentru ca ea să vadă că nu stai degeaba?
De la ultima întâlnire cu Andrei îmi bântuie prin minte un gând: “Cine nu are răbdare cu tine?”
Tocmai ce îi spusesem că am o grabă permanentă în minte, corpul însă nu are aceeași reacție, și e mereu într-un contra-timp cu creierul care vrea să fugă mereu. Unde? Nici el nu știe. Vrea doar să plece din locul ăla în care e, din spațiul ăla în care se află, vrea să facă totul repede pentru a trece la următorul pas. Iar “repede” ăsta vine cu amețeală și încordare, vine cu o goană mentală pe care uneori nu o stăvilește nimic.
Știu cine nu a avut niciodată răbdare cu mine. Și știu și că, ulterior, nici eu nu am răbdare cu mine. Nu știu cum se face asta – mereu trebuia să fi știut lucrurile de mai dinainte, nu e așa? La rândul meu, nici eu nu am răbdare cu alții – numai Dumnezeu știe câți foști parteneri mi-au spus că îi presez și că nu se simt în confort datorită nerăbdării mele de a fi iubită, de a fi apreciată sau de a face lucruri. Credeam ca ei sunt nehotărâți ( toți! ), dar în ultimele luni resimt tot mai mult goana asta a mea pe propria piele.
Grabă, fugă, neliniște, ocuparea timpului, “nu e normal să stai, să nu faci nimic”, lipsa definiției de relaxare și de-stresare, toate astea îmi aduc dureri de cap, de ochi, oboseală și o stare de presiune.
Cum se face asta să te de-stresezi?
Îmi vine în minte un episod când, copil fiind, tatăl meu a cumpărat un video și un film în 2 părți – “Viața lui Iisus Hristos”. Era o zi de weekend astfel că ne-am putut uita amândoi preț de câteva ore. Mama nu a vrut să stea cu noi, considerând, ca de obicei, că orice altceva este mai util decât să petrecem timp împreună. Terminându-se prima parte și tata voind să schimbe caseta, a apărut, nici nu știu de unde, o furtună țipând și trântind toate în cale. Era mama, deranjată până peste poate de faptul ca noi stăteam de câteva ore bune să vedem un film în loc să facem ceva. Orice. Indiferent dacă era nevoie sau nu, în casa aceea regula era ca fiecare să facă ceva permanent. Statul era considerat lene, nepăsare, nesimțire. “Pierdusem”deja prea mult timp bucurându-ne de un video nou, care, apropo, din ziua aceea nici că a mai fost pornit vreodată. Nici mie, nici tatălui meu, nu ne-a mai venit vreodată, după episodul acela, să mai folosim acel obiect, care ulterior a fost și vândut pentru a nu se așterne praful pe el. Așa a rămas povestea lui Iisus fără final…
La 34 de ani nici nu știu ce înseamnă să te relaxezi cu totul. Să te rupi de orice, să nu trebuiască să faci ceva doar pentru a nu sta degeaba, să poți să îți permiți să stai tu cu tine. Să îți dai timp. “Cum o fi să ai răbdare cu tine? Să nu mai alergi ca bezmeticul, ca un titirez amețit, dintr-o parte în alta, doar pentru ca ea să vadă că nu stai degeaba?” În clipa următoare îmi amintesc: “ea nici măcar nu este lângă tine. Cea care o grăbește acum pe Bianca este chiar…Bianca. Ce surpriză!”
Planul meu de acțiune:
• Îmi acord dreptul de a-mi lua timpul necesar MIE,
• Intercalez momentele de grabă și disperare cu cele de relaxare și de nimic,
• Învăț să spun NU atunci când nu vreau să fiu implicată într-un eveniment,
• Învăț să spun și ce anume vreau,
• Renunț de la a mai aștepta înțelegere de la cei din jur, și de a le mai da altora puterea de a mă conduce.
Pfiu. Abia aștept să pun de ASTĂZI în practică planul. Sunt entuziasmată!
7
E incredibil ce crezi că ești și ce descoperi că ești, ce știi despre tine și despre lume și cum totul se poate nărui într-o secundă în care înțelegi că 34 de ani ai fost ghidat de o concepție care nu iți aparține, de exemplu. Sau care este depășită.
Cred că mereu m-am prefăcut că nu îmi pasă. Obișnuiam să râd mult și tâmp, ca să nu se vadă că doare. Râdeam și mă prefăceam că nu mă afectează ca să nu îi dau mamei satisfacția de a mă vedea supărată. Și am păstrat obiceiul asta și atunci când colegii mei mă jigneau. Am continuat să o fac și în fața partenerilor care mă răneau, pentru a ascunde că de fapt țineam la ei și mă durea. Am folosit o mască a râsului, a zâmbetului, a indiferenței, și am lipit-o atât de bine încât mă miram și eu cum sunt atât de bine. De fapt nu eram, ci adunam frustrare, durere, umilință, mânie, furie, groază. În timpul ăsta, pe fața mea se afla zâmbetul.
L-am întrebat pe Andrei dacă râsul asta ( pe care îl observam și eu de ceva timp ca nu e ok ) este cu adevărat sănătos pentru mine. M-a invitat să las lucrurile să funcționeze într-un ritm al lor, și să observ. Hmm...
Când râd? Doar când îmi e bine? De ce râd atunci când de fapt nu vreau să o fac? De ce par toată un zâmbet dacă de fapt mă enervează ceea ce face cel din fața mea? Vreau să par aia bună în fața altora?
Încet, încet, au început să iasă la lumina amintiri. Amintiri despre cum nu vroiam să o las pe mama să mă vadă doborâtă de jignirile ei, despre cum treceam repede, cu o glumă, peste toate lucrurile urâte pe care mi le spunea, despre cum îi părea rău când nu se putea controla, iar eu râdeam ca să trecem mai ușor peste moment. Sau cel puțin să pară că am trecut. În realitate nu am făcut altceva decât să ascund manii sub preș. Și, cel mai trist – m-am mințit până și pe mine.
Tatăl meu a fost o persoană veselă și sunt sigură că așa era el de fapt, fără să se mintă. Am crezut mereu că am luat partea asta de a fi de la el, dar nu este așa. Eram falsă. Însă poate așa am reușit să trec în viața peste acele momente de cumpănă. Cu un zâmbet tâmp.
Lucrurile astea ies la lumină atât cu durerea a ceea ce descoperi despre tine ( sau mai bine spus pe ego cred că îl doare mai tare de ceea ce credea el că e dar de fapt nu e ), dar și cu noi și noi piese de puzzle care apar din senin. Important este ce fac cu ele mai departe!
Am sentimentul că am găsit America! Am găsit o cheie, poate chiar Cheia, simt că am o informație uriașă în mâna mea acum. Ce bine ca este weekend și mă pot bucura în tihnă de ceea ce am aflat!
Asta, și nu doar atât, face coachingul. E incredibil ce crezi că ești și ce descoperi că ești, ce știi despre tine și despre lume și cum totul se poate nărui într-o secundă în care înțelegi că 34 de ani ai fost ghidat de o concepție care nu iți aparține, de exemplu. Sau care este depășită. Dar cât este de frumos când, asemenea păsării Phoenix, poți să te reclădești, să te reconstruiești parcă și mai frumos, mai sănătos, mai natural, mai TU!
8
Pentru că sunt cam anostă și neinteresantă, hai cu o minciună să par altfel.
Am impresia că nici un război din lume nu a ucis atâția oameni ca gândul “nu sunt îndeajuns de bun”.
Încă de acum câțiva ani, de când cochetam aprins cu biserica, am realizat că mint. Se împământenise atât de puternic noțiunea de “minciună”, încât o făceam la fiecare pas, și în situațiile cele mai neînsemnate. Mințeam mult și mic iar asta devenise a doua mea natură. O făceam inconștient, o spovedeam uneori, însă chiar de a doua zi după ce o recunoșteam ca fiind un păcat – hop, din nou, una, și încă una, și astfel o luam de la capăt.
Un timp am acceptat ca așa funcționez și nu mi-am mai pus întrebări, însă de când lucrez cu Andrei, îmi pun întrebarea reală “de ce mint?”
Ce beneficii îmi aduce minciuna? Nu sunt lucruri importante, și atunci de ce?
Am observat că sunt o serie de minciuni încadrate în mai multe tipologii:
- Minciuna care pedepsește – spun minciuni pentru a-i face pe ceilalți să se simtă prost ca eu am/pot/fac și ei nu. Astea sunt cele mai frecvente. “Ia uite ce fac eu!” și cred că în momentul
acela omul respectiv mă invidiază ori se simte prost că el nu face asta. Cred că plăcerea asta o simte și mama când mă umilește. Iar eu la rândul meu fac la fel, dar nu cu ea, că nu am curaj.
“Bravo Bianca, de asta și există prietenii, să îi umilești și să îi faci să se simtă inferiori! Ai reușit-o!”
- Minciuna care face povești frumoase – astea cred că mi le spun în primul rând mie însămi. Pentru că ani în șir am crezut că nu sunt suficient de bună, că nu sunt îndeajuns, mi-am spus mie, apoi cu voce tare, povești ca să mă dau interesantă. Să mă dau ceea ce nu credeam că sunt. “Pentru că sunt cam anostă și neinteresantă, hai cu o minciună să par altfel.” Am impresia că nici un război din lume nu a ucis atâția oameni ca gândul “nu sunt îndeajuns de bun”.
- Minciuna care este – pur și simplu este, nu i-am găsit încă un rost, apare din neant și nu este cu nimic mai bună decât realitatea; totuși, ea este.
- Minciuna care mă scoate din situații – asta este cea care are cea mai mare logică dintre toate. În încercarea de a evita o situație nedorită, băgam repede o minciună mică. Pe de o parte, pe aceasta o înțeleg cel mai mult dintre toate.
Am început acum să îmi dau seama când în mintea mea creativă apare o urmă de minciună, și să mă întreb ce beneficii îmi aduce ea. “Oare îți este util să îl faci pe omul respectiv să se simtă prost?”.
Răspunsul este “NU” de fiecare dată.
Chiar acum mă lupt cu o minciună din prima categorie. Aș spune-o dar știu că dacă o fac, perpetuez stilul ăsta. Pun mâna pe telefon de 10 ori ca să o scriu, dar vreau sa ies din buclă și doar făcând altfel decât până acum o pot face. Ah, cum mă mănâncă degetele să o scriu frumos… Știu exact și ce cuvinte să spun, și cum să las lucrurile puțin în aer, așa, astfel încât să par misterioasă, îmi imaginez fața persoanei respective, cum va simți ea că nu s-a impus îndeajuns în fața iubitului ei…Ce vreau să mai obțin cu ea? Să mă laud? Să epatez? “Ia uite, asta se mărită după 6 luni și eu nu mi-am convins iubitul să mă ceară după 2 ani…” Vreau să fiu mai bună ca ea? Vreau să sufere?
E ca un drog. Sunt dependentă de minciună. Mi-am propus o zi fără nicio minciună. Încep de mâine.
Astăzi este deja ratată.
9
Mă surprind, pentru că înainte mă agățam de picioarele altora rugându-i să mă ia cu ei. Sau să mă bage în seamă. Sau să orice. Chiar și să îmi răspundă la un mesaj. Acum nu mai. Cum se concretizează tot ceea ce am lucrat cu Andrei și ce am realizat în ultimul timp? Unde se duc aha-urile?
Simplu. Am început să observ schimbările în viața de zi cu zi:
- am început să nu mai pun presiune pe oameni. Uneori uit și mă ia valul, dar de cele mai multe ori chiar îmi iese. Și uite asa am scăpat de o durere constantă de cap, o migrenă teribilă și urâcioasă.
- am înțeles că starea de bine nu constă în a nu mă mai certa cu partenerul meu, ci în felul în care resimt eu cearta. Înainte, după fiecare ceartă aveam 2 stări - mânie și vinovăție, iar de ceva timp mă surprind calmă, calculată, echilibrată și satisfăcută de faptul că ne putem certa ca 2 oameni maturi.
- am mai mare încredere în mine. Și în aripile mele, totodată, mai mult decât în ramura care mă susține.
- sunt mai creativă. Oricum eram. Dar de ceva timp, de când s-au adunat elefanții din partea a 4-a, am o abordare și mai bună.
- știu că, orice ar fi, este bine. Și dacă el pleacă. Și dacă firma dă faliment. Orice ar fi, se întâmplă ceea ce este necesar să se întâmple, și voi fi bine.
- ascult ceva mai mult. Nu mă mai grăbesc să judec oameni, caractere, greșeli; nu mai sunt atât de încrâncenată să pedepsesc omul care a greșit. Nu e iubire, ci îmi dau seama că nu e cazul să fac eu lege și ordine.
- sunt mai deschisă la nou. "Da, încercăm." Orice variantă este posibilă. Iar asta îmi dă o stare de siguranță.
- nu mai cer altora să mă facă fericită; nu le mai cer sa facă lucruri cu sau pentru mine. Simt că m-am eliberat de a mai pune în obligația altora să mă facă bine. Sau să mă iubească. Mă surprind, pentru că înainte mă agățam de picioarele altora rugându-i să mă ia cu ei. Sau să mă bage în seamă. Sau să orice. Chiar și să îmi răspundă la un mesaj. Acum nu mai.
- greșeala nu mai este o tragedie. Nu mai omor oameni pentru că sunt... oameni. În primul rând față de greșelile mele am o mai mare toleranță, și le accept ca fiind firești.
Și altele. Acestea au fost la prima strigare. Lucrez, și lucrez cu spor!
10
Am înțeles atunci, într-o fărâmă de secundă, că îmi este teamă de tăceri pentru că tăcerile prevestesc răul. Am înțeles că simt nevoia să acopăr, să acaparez din atenția celuilalt, cu ceea ce cred eu că ar ajuta, pentru a nu îi da ocazia să stârnească o furtună.
O zi normală în care servesc masa de prânz.
Iau o lingură de mâncare, și încă una, și încă una și … poc! La a treia vine un flash din ăla de te dă pe spate, la care rămâi blocat, dar de care totuși te bucuri că a apărut. Pentru o fracțiune de secundă m-am revăzut în bucătăria casei unde am copilărit, luând masa alături de ea, femeia care folosea orice context în care ne prindea, pe mine și pe tata, pentru a ne certa, pentru a ne critica sau pur și simplu pentru a face un nou episod dramatic. Masa a fost întotdeauna ocazia perfectă de scandal, și nu cred că am mâncat de 10 ori liniștiți împreună. Era locul ăla în care știai că te duci pentru a fi bălăcărit. Iar. De cel puțin 2 ori pe zi.
M-am revăzut într-o fracțiune de secundă cautând cu mintea mea de copil o nouă oportunitate de a divaga discuția. Știam atunci că dacă este liniște la masă, ea are terenul perfect pentru a începe un scandal, astfel că mă învățasem să caut să vorbesc tot felul de lucruri ca să îi distrag atenția. Momentele de liniște mă îngrozeau și ghici ce? Încă mă îngrozesc. Mai ales la masă.
Într-o fracțiune de secundă m-am revăzut scotocind prin creierul de copil orice temă care ar fi putut să o facă pe mama să aibă atenția concentrată în altă parte. Am înțeles atunci, într-o fărâmă de secundă, că îmi este teamă de tăceri pentru că tăcerile prevestesc răul. Am înțeles că simt nevoia să acopăr, să acaparez din atenția celuilalt, cu ceea ce cred eu că ar ajuta, pentru a nu îi da ocazia să stârnească o furtună. Am înțeles că dacă nu vorbim înseamnă că este rău.
Copilul ăla din bucătărie și-a adus aminte de el și de toate mesele luate cu gândul “despre ce să mai vorbesc acum, ca să nu fie liniște?“. El așa știa să facă atunci. I-aș spune să o lase în treaba ei, să își facă numărul, și să nu pună la suflet, pentru că nu este vorba despre el. I-aș spune să mănânce liniștită și să nu își mai bată capul cu ceea ce nu poate schimba la alții. Și că el este bine – a fost, este și va fi mereu bine, un copil normal, un copil uman, cu plusuri și cu minusuri, indiferent dacă ea vrea să îi accepte asta sau nu.
Continuă să fii așa cum ești tu, copil!
11
Cum funcționează lucrul cu tine însuti… Îți scoate la iveală ceea ce nici nu te aștepți, când nici nu te aștepți, când tu știi că ești bine, când cauți vinovați în afară, când poți băga mâna în foc că tu ești minunat, dar pur și simplu nu ai noroc în viață.
Cred că mereu am avut o părere proastă despre bărbați, cu toate că l-am iubit pe tatăl meu mai mult ca pe oricine în lumea asta. Cineva spunea că există un substrat ancestral, că după zeci și sute de ani în care femeile au fost ori s-au simțit victime, au predat din mamă în fiică o ură mocnită pentru sexul opus.
Trebuie să fie însă mai mult decât atât, din moment ce atâtea și atâtea femei pot avea totuși o opinie bună despre ei, și pot întreține relații frumoase, de durată.
Zeci de ani m-am întrebat care este secretul pe care toată lumea părea că îl știe, și totuși pentru mine era atât de dificil. Voiam ca ceva din afară să mă salveze, pentru că eram convinsă că partea mea este în regulă. Și dacă eu mă comportam mai mult decât bine, totuși, ce era cu veșnica prezumpție de vinovăție pe care o acordam bărbatului de lângă mine, convinsă fiind că mă minte / înșală / păcălește, etc.
Porneam la drum cu zâmbetul pe buze și ne despărțeam bucăți. Eu. Ei nu.
Am impresia că atunci când se desfundă o țeavă din sistemul meu mental, se desfundă apoi noi și noi țevi. Și nu e mereu ușor. Nu toate țevile se desfundă cu zâmbetul pe buze. Presupun că până acum ceva timp nu mi-am acordat răbdare pentru a le desfunda. Timpul meu era încărcat cu drame, nu aveam timp să fac pe instalatorul.
Acum merg pe stradă uitându-mă la bărbați, privindu-i, fie că sunt cu partenerele sau singuri. Se pare că și ei sunt oameni. Wow. Am impresia că și ei au sentimente. Așa pare. Își țin iubitele de mână și chiar par interesați de discuție. Își spun și ei temerile, ca și noi. Își țin copiii în spate sau îi plimbă în căruț. Și pare a fi ceva firesc. Cred că sunt și bărbați care nu mint / înșală / păcălesc.
Considerându-i specie rea din start, îi controlam și chinuiam pe partenerii mei. Mereu aceleași povești – un nesfârșit șir de acuze și durere. Pentru că nu reușeam să văd nimic bun în ei, oricât aș fi spus eu că îi iubesc. Nu am iubit niciodată, altfel iubirea aia ar fi topit credințele astea nocive.
Tot ce sper este că, învățând această lecție, curățând gunoiul ăsta profund instaurat, să pot face altfel data viitoare. Pe lângă lecția răbdării, a acceptării și a iertării, oare și asta este o lecție care mi s-a tot repetat de-a lungul vieții, până am înțeles-o, într-un final?
Cum funcționează lucrul cu tine însuti… Îți scoate la iveală ceea ce nici nu te aștepți, când nu te aștepți, când tu știi că ești bine, când cauți vinovați în afară, când poți băga mâna în foc că tu ești minunat, dar pur și simplu nu ai noroc în viață. Te face să îi înțelegi neputințele și nereușitele celui de lângă tine, iți ia ceața de pe ochi și aduce iubire, pentru că, la urma urmei, și tu, și el, tot una sunteți – mărgele înșirate pe aceeași ață.
Sunt nerăbdătoare și entuziastă să văd ce mai urmează. Ce mai curăț din mine în primăvara asta?
12
M-am simțit rușinată mult timp în a arăta unui bărbat că este important pentru mine. M-am simțit rușinată în a mă bucura de compania și timpul unui bărbat, știind cumva în adâncul sufletului că pot oferi doar o fărâmă de dragoste și, la fel, pot primi bucăți mici și de neajuns, parcă mai chinuitoare decât nimicul.
Fiecare apropiere a mea de tata era pedepsită cu răutăți și ură. Mama obișnuia să se uite urât la orice moment de tandrețe cu tata, și să ne ironizeze. Am crescut spunându-mi că a iubi un bărbat este rușinos. Este imoral. Este urât. Indiferent de ce natură este iubirea aia.
“Îl iubești pe taică-tău, deh. De ce l-oi iubi, nu știu.” Mă simțeam vinovată că îl iubesc, și mă retrăgeam. Data următoare era la fel.
Toată copilăria am tânjit să îi arăt lui dragostea mea. Dar ea era mereu acolo, cu ochii bine ațintiți asupra fiecărei mișcări. Era geloasă? Cine știe? Este posibil ca de asta să mă fi agățat de bărbații din viața mea, vrând să le ofer lor ceea ce nu am putut oferi tatălui meu?
Cred că toată situația asta conflictuală a ei cu tata a influențat și felul meu de a gândi în privința bărbaților. M-am simțit rușinată mult timp în a arăta unui bărbat că este important pentru mine. M-am simțit rușinată în a mă bucura de compania și timpul unui bărbat, știind cumva în adâncul sufletului că pot oferi doar o fărâmă de dragoste și, la fel, pot primi bucăți mici și de neajuns, parcă mai chinuitoare decât nimicul.
Mă simțeam rușinată și prinsă asupra unui fapt urât atunci când îmi îmbrățișam tatăl. Chiar și la înmormântarea lui, vrând să îi ating mâinile, să îl iau în brațe, ea a venit și m-a luat de acolo. Din nou, abia apucam să îl ating și ea mă oprea. Avea să fie ultima dată când îl vedeam, și ea îmi lua mâinile de pe el și îmi spunea că nu este bine să sufăr. La fel cum, în copilărie, nu era bine să mă bucur.
Mai târziu, mi-a vorbit despre cât de rău este să iubești, despre ce ființe fără suflet sunt bărbații, și cum vor ei doar să își bată joc de o tânără neștiutoare.
La 18 ani m-am îndrăgostit totuși și am avut un prim iubit. Ea a continuat să mă umilească și să mă lovească, chiar și în fața lui, doar – doar ne vom despărți.
După 20 de ani, fiecare partener al meu era aspru criticat și judecat.
Ce am înțeles eu atunci din asta:
• Nu ai de ce să iubești bărbații. Nici măcar pe cei care îți sunt apropiați. Pur și simplu nu există motiv să o faci.
• Dacă vrei să iți manifești iubirea, vei fi luată peste picior. Sau umilită.
• Dacă vrei să iubești, vei suferi. Fizic sau psihic.
• Toți bărbații, oricum ar fi ei, sunt niște suflete goale și nemernice.
• Bărbații nu te iubesc. Nu va sta nimeni cu tine din iubire, doar își vor bate joc. Nu ai cum să primești iubire vreodată.
Aici este rana mea – în relaționarea cu bărbații, cu un partener, cu unul care dispare și felul în care mă lasă, sfârșită, în urma sa. Fiecare despărțire este un deces.
Iar viața vine și râcâie fix pe rana asta a mea, cu relații în care sunt nesigură pe mine, pe ei, pe meritul meu de a fi iubită, pe meritul lor de a primi iubire, bărbați care pleacă, se evaporă, așa cum mi-a spus chiar ea, care dispar și mă fac să sufăr. Pentru că, nu-i asa, fix asta știu ei cel mai bine să facă.
Cu adevărat ceea ce avem de vindecat se repetă până învățăm ceva!
13
O femeie și o minte, braț la braț, merg să bea o cafea pe Calea Victoriei. Fericite.
Mintea mea știe că după o respingere sau o despărțire, ceea ce are de făcut este să sufere. Și asta face, pentru că asta a mai făcut, pentru că asta știe, pentru că așa i se pare ei firesc.
Dar mintea mea nu știa ce avea să urmeze, așa că astăzi am luat-o de mânuță și am băgat-o în ședință...
“Ia zi, care e faza?”
Mintea mea s-a uitat la mine năucă.
“Care e faza care? Nu știi că de fiecare dată a fost la fel? El te părăsește, dintr-un motiv sau altul, iar eu permit durerii, tristeții și depresiei să vină să locuiască la noi.”
“Care noi, mă? Pe mine m-ai întrebat vreodată dacă le vreau?”
“ A, nu. Dar mereu a fost așa, le-am adus la noi ca să nu te simți singură. Și așa o dată, la fel și a doua oară, și a treia oară... Acum deja nu mai stau pe gânduri… Cum a dispărut iubi, le-am și chemat!”
O înțeleg și pe ea de ce face așa. Probabil de atâția ani s-a învățat așa… La început era mică și nu a știut ce să facă cu respingerea pe care o simțea de la mama.
Apoi, când primul iubit ne-a dat cu flit, a făcut ce și-a adus aminte din copilărie – a adus în loc lacrimile, cu inima frântă, cu durere și jale. La al doilea, pentru că începuse să capete experiență – la fel. Ăsta este programul pe care știe ea să îl ruleze de atâta timp. Și nu a oprit-o nimeni vreodată să stea de vorbă cu ea și să vadă de ce face așa. Până acum…
“Draga mea, știu că nu știi să faci altfel, de aceea haide să îți propun eu o variantă, facem așa măcar o dată, să vedem cum e, și pe urmă vedem dacă va mai fi cazul, dacă ne întoarcem la invitatele tale sau continuăm cum am propus eu. Ce spui?”
O văd că este de acord. Nu s-a opus nici o secundă – cred că știe și ea că s-au schimbat niște lucruri în viața noastră în ultimele luni. O simt deschisă și dornică să mă ajute.
“Bun. Îți mulțumesc că ești lângă mine și că mă susții. Eu propun să nu mai invităm de data asta tristețea, durerea și depresia, ci să ieșim doar noi 2 în lume. Ne gătim, punem pe noi cea mai frumoasă rochie, ne facem frumoase, ne transmitem că ne iubim și că suntem importante, că noi contăm, că noi ne avem una pe alta, și hai să ne bucurăm de viață! Hai să privim copacii din oraș, hai să îi îmbrățișăm și să le mulțumim că înfloresc pentru noi, hai să auzim păsările cântând în Cotroceni, hai să bem o cafea cu lapte la o terasă pe Victoriei! Hai să lăsăm soarele să ne încălzească mâinile, hai să mergem să dansăm și să iubim! Hai să continuăm să iubim și să fim vulnerabile, să fim deschise, așa cum am învățat acum, pentru că știi ce? Merită din plin! Și de 100 de ori dacă vom mai fi părăsite, tot merită bucuria pe care o ai când ești deschis, sincer și drept! Mare lecție am învățat, fată!”
Zâmbește și ea. Ar fi vrut și ea mai de demult să iasă din bucla asta suferindă, dar nu a avut cine să-i arate încotro sa meargă.
‘’ Hai! Sunt total de acord cu ceea ce propui ! ‘’
O femeie și o minte, braț la braț, merg sa bea o cafea pe Calea Victoriei. Fericite.
14
Am o stare foarte bună în ultimul timp. Nu mai aștept nimic. Doar sunt. Și mă bucur din plin de ceea ce sunt, de întâlnirile cu oamenii, de natură, de sport. Am impresia tot mai puternic că nu este necesar să forțez nimic. Pur și simplu să permit să fie.
Și dacă nu sunt îndeajuns de bună, ce?
Dacă nu îmi reușesc toate, ce ?
Dacă spun că nu am timp, nu pot sau nu știu – ce se întâmplă ?
Nu se întâmplă nimic.
Spaima mea inconștientă a fost aceea de a nu fi considerată cumva insuficient de capabilă.
Insuficient de capabilă sa fac tot ceea ce am spus că fac. Sau să am un partener. Sau să merit.
În zilele de după cea mai recentă sesiune cu Andrei mi-au venit mai multe mesaje introspective pe care mi-am propus să le aplic chiar de săptămâna aceasta:
- Privesc oportunitățile și părțile pozitive din orice situație;
- Eliberez ceea ce îmi doresc și nu mai țin cu dinții și nici nu mai pun presiuni; nu mai alerg după nimeni și nimic;
- Am tot ceea ce este necesar pentru a fi completă;
- Totul dar absolut totul se întâmplă așa cum este necesar să se întâmple;
- Și copiii mari au nevoie de iubire și ajutor din partea părinților ( inclusiv eu );
- Relaxarea și un tonus mental bun ajută enorm și corpul să ia forma dorită ( fie că este vorba de greutate sau de starea de sănătate );
- Avem unelte diverse pe care le putem folosi, însă este necesar să știm ce, când și cât utilizăm în fiecare situație.
Primesc răspunsuri. Atunci când îmi doresc să aflu ceva, pun întrebarea ( intenția ) în mintea mea, apoi o las știind că, în scurt timp, voi primi și răspunsul. Și exact așa se întâmplă!
Ceea ce îmi propun acum se realizează din momentul în care îi dau drumul în Univers. Este o perioada de dorințe îndeplinite, iar Universul / Divinitatea știe cel mai bine dacă o situație îmi este de folos sau nu, și cum anume, până într-acolo încât când acționez pentru realizare totul se aliniază.
Am o stare foarte bună în ultimul timp. Nu mai aștept nimic. Doar sunt. Și mă bucur din plin de ceea ce sunt, de întâlnirile cu oamenii, de natură, de sport. Am impresia tot mai puternic că nu este necesar să forțez nimic. Pur și simplu să permit să fie.
Toamna au căzut măștile.
În iarnă m-am arătat vulnerabilă.
Vine timpul renașterii.
Se curăță toate în noi.
15
Posibil să fi crezut că dacă este ceva de bine, nu mi se datorează în totalitate mie. Posibil să nu mă fi văzut niciodată în stare să fac ceva bun singură. Nu știu față de cine am fost conectată așa, dar este clar că, în mintea mea, nu eram singură. Acum mă privesc în oglindă și mă văd pe mine. Văd Eu.”
Știi ce s-a mai schimbat de când lucrez cu Andrei? M-am văzut pe mine. Nu pe noi. Hai să îți spun de ce !
Până acum ceva timp, atunci când spuneam ceva referitor la mine, foloseam “noi”.
“Bianca, ce bine arăți!
Mulțumim!”
Cine era acel plural? Este posibil să fie mama sau pur și simplu o neasumare.
Îmi era imposibil să folosesc singularul mai ales atunci când era o situație pozitivă. La negativ eram în regulă.
Posibil să fi crezut că dacă este ceva de bine, nu mi se datorează în totalitate mie.
Posibil să nu mă fi văzut niciodată în stare să fac ceva bun singură.
Nu știu față de cine am fost conectată așa, dar este clar că, în mintea mea, nu eram singură.
Acum mă privesc în oglindă și mă văd pe mine. Văd Eu. Mă iubesc pe mine, nu pe noi.
Gânduri...
Despărțirile mă dor pentru că simt că:
1. Nu mai dețin ( aici este ego-ul care vrea să aibă cat mai mult ),
2. Nu mai aparțin ( aici este ego-ul care vrea să fie legat de cineva ).
În ambele variante, cordonul care ne leagă este rupt.
Posesiunea este cea pe care, simțind probabil lipsă în copilărie, m-am învățat s-o doresc și de aceea suferința de acum, de la fiecare despărțire.
Dar iubirea este libertate. Iubirea este acceptarea alegerii celuilalt. Bucuria fericirii lui, chiar dacă nu te privește pe tine în mod direct.
Nu mai simt nevoia să posed. M-am surprins de câteva ori nemaiavând nevoie de posedare a bunurilor, oamenilor, nici măcar a pisicilor. Nu mai sunt « ale mele ». Doar sunt.
Asta este lecția: oamenii nu posedă oameni! Respectă alegerile celor dragi, lasă-i să se exprime și să fie ei înșiși! Lasă-i să plece dacă asta simt și prin asta îi poți iubi cu adevărat – respectându-le deciziile! Acordă libertate oamenilor!! În adâncul sufletului lor, toți oamenii vor să fie liberi!
Sunt liberă și respect libertatea celorlalți!!!
16
Nu mai vreau să salvez pe nimeni. E treaba fiecăruia să aibă grijă de el, să găsească soluții. Nimeni nu mă poate învinui pe mine că nu îl ajut în a-și rezolva propriile treburi.
Granițe!
Am găsit trauma! Era bine prinsă în plex. Am căutat în jurul meu și erau mici crâmpeie, momente scoase din context, dezlânate. Episoade dintr-un puzzle.
Apoi am căutat înăuntrul meu, pe firul lucrurilor. Ce se întâmplă când cineva este nervos și ridică vocea? Ce se întâmplă ÎN MINE când cineva LÂNGĂ MINE trântește, țipă sau doar își expune o problemă?
Și am văzut cum mă încordez, chiar dacă situația respectivă nu are nici cea mai mică legătură cu mine. Și respirația mi se oprește, blocând toată starea aceluia în plexul meu. Acolo am găsit trauma. O țineam în piept.
Respir adânc. Câți ani și ani de emoții ale altora oprite în plex? Emoțiile altora. Ale ALTORA.
De ce mă consider eu responsabilă de binele sau de răul celuilalt? De ce simt eu să sar să îl ajut, să mă gândesc pentru celălalt, cum să îi fie bine, mai ceva ca un Dumnezeu? Poate mă cred « vinovată » ? Sau mai sus ca el?
Nu mai vreau să salvez pe nimeni. E treaba fiecăruia să aibă grijă de el, să găsească soluții. Nimeni nu mă poate învinui pe mine că nu îl ajut în a-și rezolva propriile treburi.
Granițe!
Fiecare să aibă grijă de el însuși!
Sunt responsabilă doar pentru mine și pentru animalele mele!
Mă duc în trecut și mă văd de câte ori am preluat suferințele mamei mele. Le-am închis în plex, m-am frustrat și m-am învinovățit că nu i le-am rezolvat, de parcă era treaba mea să o fac.
Vreau să dau răul afară de parcă răul ar putea fi dat afară. Și rău, și bun, ambele compun materia asta care sunt acum. Urăsc suferința, în loc să o accept și pe ea, pe lângă bucurie. Dă-mi Doamne dar dă-mi doar bine. Cam așa.
Am căutat o mamă perfectă, o viață perfectă, prieteni perfecți, iubit perfect, pentru că nu îmi puteam accepta propriile imperfecțiuni. Bieții de voi, cei pe care v-am întors pe toate părțile, cum nu ați trecut testele perfecțiunii… V-am văzut defecți și a devenit frustrant că nu vă puteam repara eu, că nu vă puteam ajuta EU, de parcă aveam ceva de reparat în imperfecțiunile voastre.
Iau viața cu totul. Și cu zilele alea. Și cu oamenii aia. Și cu momentele alea în care…
Cu totul. Nu mai încerc să jupoi ca o blană răul de bine. Nu merge așa. Aia e moarte.